De ce să ne mințim copiii?

Îi mințim atunci când nu le spunem cum se sfârșesc și poveștile care nu au un happy-end.


Ne lăsăm înșelați de ideea prea fragedei vârste și așteptăm acel moment în care copilul să fie suficient de matur pentru a înțelege. De ce?


De ce nu ar trebui să crească știind că lumea asta este așa cum este, imperfectă, dureroasă, că există suferință și bucurie deopotrivă? De ce să nu contempleze și sentimentele de care vom face tot ce este omenesc posibil pentru a-i proteja?


Mi-aș dori să îl observ de la distanță, să nu fug cu perna după el prin casă de fiecare dată când întrevăd că va cădea și se va lovi. Așa am ajuns să mă întreb de ce în momentele cele mai frumoase petrecute alături de T creierul îmi trimite câte un scenariu horror despre ce ar putea să i se întâmple.

Am aflat răspunsul curând, citind cartea lui Brene Brown despre vulnerabilitate, și se pare că în mințile noastre recităm tragedia pentru a fi pregătiți în cazul în care ea s-ar întâmpla. Cert este că nu vom fi pregătiți niciodată, este doar o minciună inconștinentă fabricată de creier pe care ne-o spunem și care nu face decât să ne fure cele mai prețioase clipe și să ne lipsească de gingășia bucuriilor, cele care ne fac spiritul să vibreze.

Credem că acesta este răul pe care îl vom dezlănțui și asupra copiilor noștri, le vom programa mințile pentru scenarii apocaliptice și le vom întuneca inocența. Ceea ce nu știm este că ar trebui să învățăm de la ei reziliența și modul în care navighează prin întâmplările lor de zi cu zi, bune sau rele și faptul că din aceste povești ei extrag informațiile într-un mod mai diferit decât o facem noi.


Danezii, cei care în urma unor studii s-a ajuns la concluzia că sunt cei mai fericiți europeni, sunt de aceeași părere. Filmele lor nu au aproape niciodată un final fericit, poveștile la fel. Mică Sirena, povestea lui Hans Christian Andersen care era danez la origini, nu se termină așa cum știm noi în varianta Disney. 


Ce îi învățam în procesul acesta în care filtrăm cuvintele însă mesajele pozitive sau negative le lăsăm să se manifeste așa cum se dezvăluie ele în ochii micului explorator?Autenticitate. Îi învățăm să fie autentici, reali. Nu știu de ce am asociat întodeauna autenticitatea cu aspecte pozitive în mod exclusiv. De fapt autenticitatea este imperfectă iar noi nu știm să fim imperfecți, nu practicăm vulnerabilitatea pentru că am învățat că acele părți mai puțin frumoase trebuiesc ascunse pentru că ele nu vor fi acceptate. 


O poveste pentru copii care îmi place foarte mult este “The velveteen rabbit”. Am auzit prima oară despre ea într-un episod din serialul Friends și mi-a stârnit curiozitatea. Acum, la primul Crăciun al lui T a primit-o în dar. Procesul dureros de a deveni “real” este în mod delicat redat într-o alegorie. 


Că tot am pomenit de Friends, într-un alt episod Pheobe descoperă devastată finalurile adevărate ale unor filme văzute în copilărie care se sfârșeau tragic. Așa află că mama ei în încercarea de a o proteja i-a cosmetizat adevărul. Mama acesteia se sinucide ani mai târziu iar cumva acest scenariu surprinde ironia sorții. 


Vă las aici cu o listă de basme daneze: întâmplări nefericite, triste, reale.  
https://fairytalez.com/region/danish/

Și o recomandare de carte: “The Danish Way of Parenting: What the Happiest People in the World Know About Raising Confident, Capable Kids.” – Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl

Tu ce cărți citești despre cum să creștem copii fericiți?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s