Magia cafelei

Am acceptat o invitație la cafea din partea unei persoane pe care nu o cunoșteam. Citind ce am scris mai sus pare destul de promiscuu. Ultima oară când am făcut asta viața mi s-a schimbat radical și câțiva ani mai târziu a apărut T. Se pare că și de data asta ceva frumos s-a născut dintr-o banală discuție lângă o cafea. Mai contează că T mi-a vărsat-o în brațe de două ori?

Sursă: Pinterest

Frecventez de când s-a născut T grupul mămicilor din cartierul în care locuim. Este o întâlnire informală în beneficiul celor mici întâlnire la care mamele beau o cafea și discută despre ce au mai făcut copilașii lor în săptămânile care au trecut. 

Am cunoscut femei cu vieți cel puțin interesante înainte de a avea copii și despre care nu discutăm nimic. Ascult cu interes și particip la conversații însă cumva am impresia că survolăm acele povești despre noi, poveștile care suntem, și care ne-ar putea conecta. Există dorința de a sta împreună pentru a împărtăși experiența care ne leagă însă nici aici nu practicăm deschiderea probabil din cauza unei frici de a fi criticate. 

O bună parte dintre mamele care participă la aceste întâlniri au fost în terapie după nașterea copiilor, unele din motive de anxietate, altele din cauza depresiei post-natale și totuși nimeni nu abordează subiectul adevăratelor provocări cu care ne-am confruntat.

Este drept, întâlnirile sunt pentru ca bebelușii să-și petreacă timp de joacă împreună. Nu este necesar să devenim prietene însă eu știu că mi-am pierdut răbdarea de a investi timp în relații de circumstanță unde este preferabil să purtăm măști și să ne zâmbim politicos. N-am timp. 

Mă simțeam mereu singură după o întâlnire de genul, așa că am continuat să merg cu speranța că totuși este necesară o cantitate de timp pentru a ne cunoaște. Îmi amintesc ce zicea Brene (iar o pomenesc) că nici vulnerabilitatea asta nu tre să fie ca o lanternă băgată în ochi pentru că va avea efectul contrar, de a crea neîncredere. În schimb ar fi indicat să împărtășim câte puțin, poveștile noastre să fie mai degrabă ca niște luminițe plăpânde în întuneric. 

Nu am mai băut acea cafea. Pentru mine să împart un moment la o cafea este un fel de ritual de conectare. Mi-am propus să nu mă mai mint singură sau să-mi fabric diverse stări. 

Dar, magia nu m-a ocolit. Una dintre mămici a extins o invitație. Probabil din aceeași nevoie de conectare și probabil că legea atracției și-a făcut iar treaba. Universul ăsta funcționează în mod misterios. 

Ieri ne-am întâlnit. 

Mi-am confirmat ceea ce știam deja. Că sunt mii de motive pentru care se întâmplă să nu fim bine și alte mii pentru care refuzăm să cerem ajutorul. Însă unele dintre noi fac asta și deși există o credință populară printre critici, aceea că oamenii slabi bat la ușa terapeutului, am constat că de fapt este nevoie de mult curaj pentru a putea face acest pas.

Așa că astăzi afirm cu mulțumirea de sine a celui care și-a luat bolovanul de pe inimă că a cere ajutorul nu este un semn de slăbiciune. 

No stress

Reflectez îndelung la discuțiile pe care le port cu oamenii apropiați sufletului meu. Cred întodeauna că există în cuvintele pe care ni le spunem sensuri pe care creierul nu le captatează pe moment. Conversațiile îmi rămân în minte și apoi încolțesc. Vorbind despre “părințeală”, un prieten foarte drag îmi spunea, într-un context în care ne simțeam toți confortabil să fim vulnerabili și să ne punem sufletul pe tavă, că suntem niște părinți prea stresați și ne gândim prea mult la toate.

Mă vedeam ca într-o oglindă în aceste câteva cuvinte și mi se contura tot mai clar ideea că suntem toți în aceeași barcă, vâslind în aceeași direcție. 


Este suficient să petreci câteva minute pe unele grupuri dedicate mâmicilor/ părinților, pentru a observa cantitatea fenomenală de sfaturi, critici, urmate de atitudini mai puțin plăcute precum jigniri. Nu înțelegeam genul de atitudine până nu am terminat de citit cartea lui Brene, cea despre vulnerabilitate. 


Suntem atât de nesiguri pe cât suntem de critici la adresa altor părinți. 


Nivelul de nesiguranța cu care trebuie să ne confruntăm atunci când un om mic ne privește întrebător în ochi este aproape insuportabil. Ne ancorăm mintea în idei preluate, cărți citite, în experiențele subiective ale altora, le îmbrăcăm precum o armură și pornim prin jungla părințeniei, numa’ n-o apărea unul care să zică că nu faci ceva bine în creșterea copilului tău. 

Cert este că dacă ai noștri părinți nu erau stresați, noi astăzi nu ne găsim scuze. Cum navigăm prin toate resursele nelimitate pe care le avem la dispoziție astăzi, cum știm ce este bun și ce rău, cum alegem metodele care ar putea să dea rezultatele dorite la noi în casa? 


De 18 luni citesc cărți de parenting, urmăresc pagini, oameni, specialiști care au ceva pertinent de spus pe subiect. Concluzia? 
Că trebuia să rămân la ideea de care m-am lovit inițial și pe care am găsit-o într-un articol. Tipa care scria suferea de perfecționism și absorbise cam tot în materie de cărți recomandate. După o bibliotecă citită, nu dintr-o nevoie de erudiție ci dintr-o frică paralizantă, ajunsese la concluzia că cel mai bun lucru pe care poți să îl faci ca nou părinte este să îți asculți instinctul deci să faci cum crezi. Destul de simpluță abordarea. Totuși nu erau necesare atât de multe cărți.
Deși pare că m-am întors cumva de unde am plecat, nu simt asta. 


Este adevărat, părinții noștri nu și-au bătut capul atât de mult iar noi nu am ajuns rău. 
Pare banal însă în aceste câteva cuvinte am reușit să găsesc sensul într-o experiența atât de sensibilă cum este creștere unui copil.
Putem să aplicăm orice metodă dorim, copiii noștri nu au de ales și îi vom constrânge să se supună voinței noastre. Ne vor asculta, își vor reprima sentimente de furie, le vor ascunde, din instinct de supraviețuire psihicul lor atât de fragil și neantrenat va fabrica sentimente false. Vor fi zâmbitori și neînțeleși, vor ști că pentru a putea aparține propriei familii vor trebui să fie așa cum li se cere nu cum simt că au nevoie să fie. Vor ajunge mai bine ca noi.


Există totuși și o veste bună și anume că nimic din tot ce le-am putea spune, nu va conta mai mult în creșterea lor decât ceea ce noi suntem și ce facem noi cu viețile noastre. Oamenii care suntem sau care muncim să fim, vor fi inspirație. Din motivul ăsta noi ne stresăm aiurea. 


Ei ne vor imita în toate felurile. Cuvintele, lecțiile, pedepsele vor fi în zadar. Dacă vrem copii fericiți trebuie să facem ceea ce știm deja că trebuie să facem: pasul ăla pe care acum nu mai avem cum să îl evităm. Drumul de autocunoaștere și munca cu noi înșine și nu munca de lămurire cu ei. 


De ce?  Păi de unde ar putea veni tot inconfortul, nesiguranța, nevoia de răgaz? Apariția unui copil, ca orice experiență cu impact puternic te scoate în șuturi din zona de confort. Este ca și cum te-ai plimba cu un braț de farfurii de porțelan pe un teren minat. Și poți fi sigur că explodezi în fiecare zi, sigur și des! Ar putea fi mai degrabă o implozie controlată menită să reașeze totul într-o nouă ordine, asta dacă apreciem metaforele.


Un reminder zilnic la adresa gândurilor pe care nu vrem să le abordăm. 


Atunci când liniștea și ordinea prestabilită din viețile noastre este provocată de tumultul adus de venirea unei ființe mici care explodează de energie și nevoi diverse, ne întoarcem spre interior pentru a găsi echilibru iar dacă nu ne putem ascunde în calmitatea gândurilor noastre motivul ar putea fi că în anumite colțuri ale minții am refuzat să ne plimbăm până acum și ar putea fi cazul să ne punem acele întrebări pe care le-am evitat în tot acest timp. 


Inima mea se îndreaptă cu admirație către acei părinți ale căror vieți strălucesc în culorile celor mai frumoase sentimente și sunt un exemplu de luptă personală câștigată și asumată. Este un fel de exercițiu de recunoștință menit să ne vindece de perfecționism.

De ce să ne mințim copiii?

Îi mințim atunci când nu le spunem cum se sfârșesc și poveștile care nu au un happy-end.


Ne lăsăm înșelați de ideea prea fragedei vârste și așteptăm acel moment în care copilul să fie suficient de matur pentru a înțelege. De ce?


De ce nu ar trebui să crească știind că lumea asta este așa cum este, imperfectă, dureroasă, că există suferință și bucurie deopotrivă? De ce să nu contempleze și sentimentele de care vom face tot ce este omenesc posibil pentru a-i proteja?


Mi-aș dori să îl observ de la distanță, să nu fug cu perna după el prin casă de fiecare dată când întrevăd că va cădea și se va lovi. Așa am ajuns să mă întreb de ce în momentele cele mai frumoase petrecute alături de T creierul îmi trimite câte un scenariu horror despre ce ar putea să i se întâmple.

Am aflat răspunsul curând, citind cartea lui Brene Brown despre vulnerabilitate, și se pare că în mințile noastre recităm tragedia pentru a fi pregătiți în cazul în care ea s-ar întâmpla. Cert este că nu vom fi pregătiți niciodată, este doar o minciună inconștinentă fabricată de creier pe care ne-o spunem și care nu face decât să ne fure cele mai prețioase clipe și să ne lipsească de gingășia bucuriilor, cele care ne fac spiritul să vibreze.

Credem că acesta este răul pe care îl vom dezlănțui și asupra copiilor noștri, le vom programa mințile pentru scenarii apocaliptice și le vom întuneca inocența. Ceea ce nu știm este că ar trebui să învățăm de la ei reziliența și modul în care navighează prin întâmplările lor de zi cu zi, bune sau rele și faptul că din aceste povești ei extrag informațiile într-un mod mai diferit decât o facem noi.


Danezii, cei care în urma unor studii s-a ajuns la concluzia că sunt cei mai fericiți europeni, sunt de aceeași părere. Filmele lor nu au aproape niciodată un final fericit, poveștile la fel. Mică Sirena, povestea lui Hans Christian Andersen care era danez la origini, nu se termină așa cum știm noi în varianta Disney. 


Ce îi învățam în procesul acesta în care filtrăm cuvintele însă mesajele pozitive sau negative le lăsăm să se manifeste așa cum se dezvăluie ele în ochii micului explorator?Autenticitate. Îi învățăm să fie autentici, reali. Nu știu de ce am asociat întodeauna autenticitatea cu aspecte pozitive în mod exclusiv. De fapt autenticitatea este imperfectă iar noi nu știm să fim imperfecți, nu practicăm vulnerabilitatea pentru că am învățat că acele părți mai puțin frumoase trebuiesc ascunse pentru că ele nu vor fi acceptate. 


O poveste pentru copii care îmi place foarte mult este “The velveteen rabbit”. Am auzit prima oară despre ea într-un episod din serialul Friends și mi-a stârnit curiozitatea. Acum, la primul Crăciun al lui T a primit-o în dar. Procesul dureros de a deveni “real” este în mod delicat redat într-o alegorie. 


Că tot am pomenit de Friends, într-un alt episod Pheobe descoperă devastată finalurile adevărate ale unor filme văzute în copilărie care se sfârșeau tragic. Așa află că mama ei în încercarea de a o proteja i-a cosmetizat adevărul. Mama acesteia se sinucide ani mai târziu iar cumva acest scenariu surprinde ironia sorții. 


Vă las aici cu o listă de basme daneze: întâmplări nefericite, triste, reale.  
https://fairytalez.com/region/danish/

Și o recomandare de carte: “The Danish Way of Parenting: What the Happiest People in the World Know About Raising Confident, Capable Kids.” – Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl

Tu ce cărți citești despre cum să creștem copii fericiți?

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe