Etichetă: brene

Reflectez îndelung la discuțiile pe care le port cu oamenii apropiați sufletului meu. Cred întodeauna că există în cuvintele pe care ni le spunem sensuri pe care creierul nu le captatează pe moment. Conversațiile îmi rămân în minte și apoi încolțesc. Vorbind despre “părințeală”, un prieten foarte drag îmi spunea, într-un context în care ne simțeam toți confortabil să fim vulnerabili și să ne punem sufletul pe tavă, că suntem niște părinți prea stresați și ne gândim prea mult la toate.

Mă vedeam ca într-o oglindă în aceste câteva cuvinte și mi se contura tot mai clar ideea că suntem toți în aceeași barcă, vâslind în aceeași direcție. 

Este suficient să petreci câteva minute pe unele grupuri dedicate mâmicilor/ părinților, pentru a observa cantitatea fenomenală de sfaturi, critici, urmate de atitudini mai puțin plăcute precum jigniri. Nu înțelegeam genul de atitudine până nu am terminat de citit cartea lui Brene, cea despre vulnerabilitate. 

Suntem atât de nesiguri pe cât suntem de critici la adresa altor părinți. 

Nivelul de nesiguranța cu care trebuie să ne confruntăm atunci când un om mic ne privește întrebător în ochi este aproape insuportabil. Ne ancorăm mintea în idei preluate, cărți citite, în experiențele subiective ale altora, le îmbrăcăm precum o armură și pornim prin jungla părințeniei, numa’ n-o apărea unul care să zică că nu faci ceva bine în creșterea copilului tău. 

Cert este că dacă ai noștri părinți nu erau stresați, noi astăzi nu ne găsim scuze. Cum navigăm prin toate resursele nelimitate pe care le avem la dispoziție astăzi, cum știm ce este bun și ce rău, cum alegem metodele care ar putea să dea rezultatele dorite la noi în casa? 

De 18 luni citesc cărți de parenting, urmăresc pagini, oameni, specialiști care au ceva pertinent de spus pe subiect. Concluzia? 
Că trebuia să rămân la ideea de care m-am lovit inițial și pe care am găsit-o într-un articol. Tipa care scria suferea de perfecționism și absorbise cam tot în materie de cărți recomandate. După o bibliotecă citită, nu dintr-o nevoie de erudiție ci dintr-o frică paralizantă, ajunsese la concluzia că cel mai bun lucru pe care poți să îl faci ca nou părinte este să îți asculți instinctul deci să faci cum crezi. Destul de simpluță abordarea. Totuși nu erau necesare atât de multe cărți.
Deși pare că m-am întors cumva de unde am plecat, nu simt asta. 

Este adevărat, părinții noștri nu și-au bătut capul atât de mult iar noi nu am ajuns rău. 
Pare banal însă în aceste câteva cuvinte am reușit să găsesc sensul într-o experiența atât de sensibilă cum este creștere unui copil.
Putem să aplicăm orice metodă dorim, copiii noștri nu au de ales și îi vom constrânge să se supună voinței noastre. Ne vor asculta, își vor reprima sentimente de furie, le vor ascunde, din instinct de supraviețuire psihicul lor atât de fragil și neantrenat va fabrica sentimente false. Vor fi zâmbitori și neînțeleși, vor ști că pentru a putea aparține propriei familii vor trebui să fie așa cum li se cere nu cum simt că au nevoie să fie. Vor ajunge mai bine ca noi.

Există totuși și o veste bună și anume că nimic din tot ce le-am putea spune, nu va conta mai mult în creșterea lor decât ceea ce noi suntem și ce facem noi cu viețile noastre. Oamenii care suntem sau care muncim să fim, vor fi inspirație. Din motivul ăsta noi ne stresăm aiurea. 

Ei ne vor imita în toate felurile. Cuvintele, lecțiile, pedepsele vor fi în zadar. Dacă vrem copii fericiți trebuie să facem ceea ce știm deja că trebuie să facem: pasul ăla pe care acum nu mai avem cum să îl evităm. Drumul de autocunoaștere și munca cu noi înșine și nu munca de lămurire cu ei. 

De ce?  Păi de unde ar putea veni tot inconfortul, nesiguranța, nevoia de răgaz? Apariția unui copil, ca orice experiență cu impact puternic te scoate în șuturi din zona de confort. Este ca și cum te-ai plimba cu un braț de farfurii de porțelan pe un teren minat. Și poți fi sigur că explodezi în fiecare zi, sigur și des! Ar putea fi mai degrabă o implozie controlată menită să reașeze totul într-o nouă ordine, asta dacă apreciem metaforele.

Un reminder zilnic la adresa gândurilor pe care nu vrem să le abordăm. 

Atunci când liniștea și ordinea prestabilită din viețile noastre este provocată de tumultul adus de venirea unei ființe mici care explodează de energie și nevoi diverse, ne întoarcem spre interior pentru a găsi echilibru iar dacă nu ne putem ascunde în calmitatea gândurilor noastre motivul ar putea fi că în anumite colțuri ale minții am refuzat să ne plimbăm până acum și ar putea fi cazul să ne punem acele întrebări pe care le-am evitat în tot acest timp. 

Inima mea se îndreaptă cu admirație către acei părinți ale căror vieți strălucesc în culorile celor mai frumoase sentimente și sunt un exemplu de luptă personală câștigată și asumată. Este un fel de exercițiu de recunoștință menit să ne vindece de perfecționism.