𝖭𝗎-𝗆𝗂 𝖺𝗆𝗂𝗇𝗍𝖾𝗌𝖼 𝖽𝖾 𝖼â𝗍𝖾 𝗈𝗋𝗂 𝖺𝗆 𝖿𝗈𝗌𝗍 î𝗇𝗍𝗋𝖾𝖻𝖺𝗍ă 𝗉𝖾 𝗍𝗂𝗆𝗉𝗎𝗅 𝗌𝖺𝗋𝖼𝗂𝗇𝗂𝗂 𝖽𝖺𝖼ă 𝗇𝖾 𝖽𝗈𝗋𝗂𝗆 𝗎𝗇 𝖻ă𝗂𝖺𝗍 𝗌𝖺𝗎 𝗈 𝖿𝖾𝗍𝗂ță. Î𝗇𝗍â𝗆𝗉𝗂𝗇𝖺𝗆 î𝗇𝗍𝗋𝖾𝖻𝖺𝗋𝖾𝖺 𝖼𝗎 𝗎𝗇 𝖿𝖾𝗅 𝖽𝖾 𝖿â𝗌𝗍â𝖼𝖾𝖺𝗅ă ș𝗂 𝗇𝖾𝖽𝗎𝗆𝖾𝗋𝗂𝗋𝖾. 𝖤𝗎 î𝗆𝗂 𝖽𝗈𝗋𝖾𝖺𝗆 𝗎𝗇 𝖼𝗈𝗉𝗂𝗅 𝗌ă𝗇ă𝗍𝗈𝗌, 𝖺𝗍â𝗍. 𝖳𝗋𝖾𝖼â𝗇𝖽 𝖽𝗂𝗇𝖼𝗈𝗅𝗈 𝖽𝖾 𝖽𝗂𝗌𝖼𝗎ț𝗂𝗂𝗅𝖾 𝖺𝗆𝗎𝗓𝖺𝗇𝗍𝖾 𝗉𝖾 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝗅𝖾 𝗉𝗎𝗋𝗍𝖺𝗆 𝖺𝖽𝖾𝗌𝖾𝖺 𝖼𝗎 𝖠. 𝖽𝖾𝗌𝗉𝗋𝖾 𝖼𝗎𝗆 𝗎𝗇𝗎𝗅 𝖽𝗂𝗇𝗍𝗋𝖾 𝗇𝗈𝗂 îș𝗂 𝗏𝖺 𝗆ă𝗋𝗂 𝖾𝖼𝗁𝗂𝗉𝖺, î𝗇𝖼𝗎𝗋𝖺𝗃𝖺𝗆 î𝗇 𝗃𝗈𝖺𝖼ă 𝗌𝗍𝖾𝗋𝖾𝗈𝗍𝗂𝗉𝗎𝗋𝗂𝗅𝖾 𝖽𝖾 𝗀𝖾𝗇 𝗉𝖾𝗇𝗍𝗋𝗎 𝖼ă 𝗇𝖾 𝖽𝗎𝖼𝖾𝖺𝗎 𝗆𝖺𝗂 𝖺𝗉𝗋𝗈𝖺𝗉𝖾 𝖽𝖾 𝖼𝗎𝗆 𝖺𝗏𝖾𝖺 𝗌ă 𝖺𝗋𝖺𝗍𝖾 𝗏𝗂𝖺ț𝖺 𝗇𝗈𝖺𝗌𝗍𝗋ă î𝗇𝗍𝗋-𝗎𝗇 𝗏𝗂𝗂𝗍𝗈𝗋 𝖿𝗈𝖺𝗋𝗍𝖾 𝖺𝗉𝗋𝗈𝗉𝗂𝖺𝗍.
𝖠𝗉𝗈𝗂 𝖺𝗆 𝖺𝖿𝗅𝖺𝗍 𝖼ă 𝗏𝗈𝗆 𝖺𝗏𝖾𝖺 𝗎𝗇 𝖻ă𝗂𝖾ț𝖾𝗅 ș𝗂 𝗉𝗅𝗂𝗇𝗂 𝖽𝖾 𝖾𝗆𝗈ț𝗂𝖾 𝗇𝖾 𝗀â𝗇𝖽𝖾𝖺𝗆 𝗅𝖺 𝖻𝗂𝗇𝖾𝖼𝗎𝗏â𝗇𝗍𝖺𝗋𝖾𝖺 𝖽𝗂𝗏𝗂𝗇ă ș𝗂 𝗉𝗅â𝗇𝗀â𝗇𝖽-𝗋â𝗓â𝗇𝖽 𝗆𝖾𝗇ț𝗂𝗇â𝗇𝖽𝗎-𝗆𝗂 𝗌𝖺𝗋𝖼𝖺𝗌𝗆𝗎𝗅 𝗌𝗉𝗎𝗇𝖾𝖺𝗆 𝖼ă 𝖽𝖺𝖼ă 𝖾𝗋𝖺𝗆 𝗋𝖾𝗀𝗂𝗇ă, 𝗋𝖾𝗀𝖾𝗅𝖾 𝗇𝗎 𝗆𝖺𝗂 𝗍𝗋𝖾𝖻𝗎𝗂𝖺 𝗌ă-ș𝗂 𝖼𝖺𝗎𝗍𝖾 𝗈 𝖺𝗅𝗍ă 𝗇𝖾𝗏𝖺𝗌𝗍ă 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝗌ă-𝗂 𝗈𝖿𝖾𝗋𝖾 𝗎𝗇 𝖿𝗂𝗎 𝗆𝗈ș𝗍𝖾𝗇𝗂𝗍𝗈𝗋.
𝖣𝖺𝗋 𝗇𝗎 𝗌𝗎𝗇𝗍𝖾𝗆 𝗋𝖾𝗀𝗂 ș𝗂 𝗋𝖾𝗀𝗂𝗇𝖾, 𝗇𝗎 𝖼𝗋𝖾ș𝗍𝖾𝗆 𝗉𝗋𝗂𝗇ț𝗂 ș𝗂 𝗉𝗋𝗂𝗇ț𝖾𝗌𝖾 𝖼𝗎 𝖺𝗌𝗉𝗂𝗋𝖺ț𝗂𝗂 𝗅𝖺 𝗍𝗋𝗈𝗇 (𝗌𝖺𝗎 𝗉𝗈𝖺𝗍𝖾 𝗌𝗎𝗇𝗍𝖾𝗆 î𝗇 𝗆𝗂𝖼𝗂𝗅𝖾 𝗇𝗈𝖺𝗌𝗍𝗋𝖾 𝗋𝖾𝗀𝖺𝗍𝖾 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝗌𝖾 𝖼𝗈𝗇𝗌𝗍𝗋𝗎𝗂𝖾𝗌𝖼 𝖼𝗎 𝖽𝗋𝖺𝗀𝗈𝗌𝗍𝖾 ș𝗂 𝗌𝖾 î𝗇𝖼𝗎𝗂𝖾 𝖼𝗎 𝖽𝗈𝗎ă 𝗋â𝗇𝖽𝗎𝗋𝗂 𝖽𝖾 𝖼𝗁𝖾𝗂).
𝖣𝖾 𝖼𝖾 𝗉𝗋𝗈𝗆𝗈𝗏ă𝗆 𝗌𝗍𝖾𝗋𝖾𝗈𝗍𝗂𝗉𝗎𝗋𝗂𝗅𝖾 𝖽𝖾 𝗀𝖾𝗇?
𝖴𝗋𝗆ă𝗋𝖾𝗌𝖼 𝖼𝗎 𝗂𝗇𝗍𝖾𝗋𝖾𝗌 𝗉𝗈𝗏𝖾ș𝗍𝗂 𝖺𝗅𝖾 𝗎𝗇𝗈𝗋 𝖿𝖾𝗆𝖾𝗂 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝖺𝗎 𝗌𝖼𝗁𝗂𝗆𝖻𝖺𝗍 𝗅𝗎𝗆𝖾𝖺 î𝗇 𝖼𝗈𝗅ț𝗂ș𝗈𝗋𝗎𝗅 î𝗇 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝖺𝗎 𝗍𝗋ă𝗂𝗍. 𝖱𝖾𝗌𝗎𝗋𝗌𝖾𝗅𝖾 𝗉𝖾 𝗂𝗇𝗍𝖾𝗋𝗇𝖾𝗍 𝗌𝗎𝗇𝗍 𝗇𝖾𝗅𝗂𝗆𝗂𝗍𝖺𝗍𝖾, 𝗉𝖺𝗀𝗂𝗇𝗂 𝖽𝖾𝖽𝗂𝖼𝖺𝗍𝖾 𝖼𝗋𝖾ș𝗍𝖾𝗋𝗂𝗂 𝖿𝖾𝗍𝗂ț𝖾𝗅𝗈𝗋, 𝖻𝗂𝗈𝗀𝗋𝖺𝖿𝗂𝗂, 𝗉𝗈𝗏𝖾ș𝗍𝗂 𝖽𝖾 𝗌𝗎𝖼𝖼𝖾𝗌.
𝖨𝗌𝗍𝗈𝗋𝗂𝖺 𝗇𝗎 𝗇𝖾 𝗆𝗂𝗇𝗍𝖾 𝗆𝖾𝗋𝖾𝗎 𝗂𝖺𝗋 𝖺𝗌𝗍𝖿𝖾𝗅 𝖽𝖾 𝗋𝖾𝗌𝗎𝗋𝗌𝖾 𝖺𝗎 𝖺𝗉ă𝗋𝗎𝗍 𝖼𝖺 𝗈 𝖼𝗈𝗇𝗌𝖾𝖼𝗂𝗇ță 𝖺 𝖽𝖾𝖼𝖾𝗇𝗂𝗂𝗅𝗈𝗋 î𝗇 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝖿𝖾𝗆𝖾𝗂𝗅𝖾 𝖺𝗎 𝖿𝗈𝗌𝗍 𝖽𝗂𝗌𝖼𝗋𝗂𝗆𝗂𝗇𝖺𝗍𝖾. 𝖥𝗂𝖾 𝖼ă 𝗇𝖾-𝖺𝗆 𝗀â𝗇𝖽𝗂𝗍 𝖼ă 𝖺𝗆 𝖿ă𝖼𝗎𝗍 𝗇𝗈𝗂 𝖼𝖾𝗏𝖺 𝗀𝗋𝖾ș𝗂𝗍 𝖽𝖾-𝖺 𝗅𝗎𝗇𝗀𝗎𝗅 𝖺𝗇𝗂𝗅𝗈𝗋 𝗌𝖺𝗎 𝗇𝗎 𝖺𝗆 𝖿ă𝖼𝗎𝗍, 𝖼𝗎 𝖺𝖼𝖾𝗌𝗍 𝖽𝗎𝖻𝗂𝗎 𝖺𝗆 𝗅𝗎𝖺𝗍 𝖽𝖾𝖼𝗂𝗓𝗂𝖺 𝖼𝗎𝗋𝖺𝗃𝗈𝖺𝗌ă 𝖽𝖾 𝖺 𝖼𝗋𝖾ș𝗍𝖾 𝗎𝗋𝗆ă𝗍𝗈𝖺𝗋𝖾𝗅𝖾 𝗀𝖾𝗇𝖾𝗋𝖺ț𝗂𝗂 𝖽𝖾 𝖿𝖾𝗍𝗂ț𝖾, 𝗏𝗂𝗂𝗍𝗈𝖺𝗋𝖾𝗅𝖾 𝖿𝖾𝗆𝖾𝗂 î𝗇 𝗌𝗉𝗂𝗋𝗂𝗍𝗎𝗅 𝗂𝗇𝖽𝖾𝗉𝖾𝗇𝖽𝖾𝗇ț𝖾𝗂, 𝖽𝖾𝗌𝖼ă𝗍𝗎ș𝖺𝗍𝖾 𝖽𝖾 𝗌𝗍𝖾𝗋𝖾𝗈𝗍𝗂𝗉𝗎𝗋𝗂. 𝖲𝖺𝗎 𝖼𝖾𝗅 𝗉𝗎ț𝗂𝗇 𝗉𝖾 𝖽𝗋𝗎𝗆𝗎𝗅 ă𝗌𝗍𝖺 𝖺𝗆 𝖼𝗋𝖾𝗓𝗎𝗍 𝖼ă 𝗌𝗎𝗇𝗍𝖾𝗆.
𝖳𝗈𝗍 𝗂𝗌𝗍𝗈𝗋𝗂𝖺 𝖺 𝖼𝗋𝖾𝖺𝗍 𝗈 𝗉𝗋ă𝗉𝖺𝗌𝗍𝗂𝖾 𝖽𝖾 𝗇𝖾𝗍𝗋𝖾𝖼𝗎𝗍 î𝗇𝗍𝗋𝖾 𝖻ă𝗋𝖻𝖺ț𝗂 ș𝗂 𝖿𝖾𝗆𝖾𝗂 î𝗇𝗀𝗋𝗈șâ𝗇𝖽 𝗋â𝗇𝖽𝗎𝗋𝗂𝗅𝖾 𝖿𝖾𝗆𝗂𝗇𝗂𝗌𝗍𝖾𝗅𝗈𝗋 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝖽𝖾𝗆𝗈𝗇𝗂𝗓𝖾𝖺𝗓ă 𝖻ă𝗋𝖻𝖺𝗍𝗎𝗅. 𝖯𝗋𝖾𝖺 𝗉𝗎ț𝗂𝗇 𝗂𝗇𝗌𝗂𝗌𝗍ă𝗆 𝗉𝖾 𝖼𝗎𝗇𝗈𝖺ș𝗍𝖾𝗋𝖾𝖺 𝗋𝖾𝖼𝗂𝗉𝗋𝗈𝖼ă 𝖺 𝗌𝗍𝗋𝖺𝗍𝗎𝗋𝗂𝗅𝗈𝗋 𝖾𝗆𝗈ț𝗂𝗈𝗇𝖺𝗅𝖾 𝖺𝗅𝖾 𝖿𝖾𝗆𝖾𝗂𝗂 ș𝗂 𝖻ă𝗋𝖻a𝗍𝗎𝗅𝗎𝗂 𝗉𝖾 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝗎𝗇𝖾𝗈𝗋𝗂 î𝗇 𝗀𝗅𝗎𝗆ă 𝖺𝗅𝗍𝖾𝗈𝗋𝗂 î𝗇 𝗌𝖾𝗋𝗂𝗈𝗌 î𝗂 𝗉𝗎𝗇𝖾𝗆 𝗆𝖺𝗂 𝖽𝖾𝗀𝗋𝖺𝖻ă î𝗇 𝖼𝗈𝗇𝗍𝗋𝖺𝗌𝗍 𝖽𝖾𝖼â𝗍 𝗌ă-𝗂 𝗉𝗋𝗂𝗏𝗂𝗆 𝖼𝖺 𝖺𝗏â𝗇𝖽 𝗋𝗈𝗅𝗎𝗋𝗂 𝖼𝗈𝗆𝗉𝗅𝖾𝗆𝖾𝗇𝗍𝖺𝗋𝖾.
𝖯𝖾 𝗆𝗂𝗇𝖾 𝗎𝗇𝖾𝗅𝖾 𝗉𝗈𝗏𝖾ș𝗍𝗂 𝗆-𝖺𝗎 𝗂𝗇𝗌𝗉𝗂𝗋𝖺𝗍. 𝖬𝗂-𝖺ș 𝖿𝗂 𝖽𝗈𝗋𝗂𝗍 𝗌ă 𝗋𝖾𝗎ș𝖾𝗌𝖼 𝗌ă 𝖿𝖺𝖼 𝖺𝗌𝗍𝖺 𝗆𝖺𝗂 𝖽𝖾𝗏𝗋𝖾𝗆𝖾 ș𝗂 𝗇𝗎 𝗈 𝗌𝗉𝗎𝗇 𝗌𝗎𝖻 𝖿𝗈𝗋𝗆ă 𝖽𝖾 𝗋𝖾𝗀𝗋𝖾𝗍 𝖼𝗂 𝖽𝗂𝗇 𝗉𝗋𝗂𝗌𝗆𝖺 𝗋𝖺𝗉𝗈𝗋𝗍ă𝗋𝗂𝗂 𝗅𝖺 𝗋𝖾𝖺𝗅𝗂𝗍ăț𝗂𝗅𝖾 𝖽𝗂𝗇 𝗃𝗎𝗋𝗎𝗅 𝗆𝖾𝗎 ș𝗂 𝗅𝖺 𝗇𝖾𝗏𝗈𝗂𝖺 𝖽𝖾 𝗆𝗈𝖽𝖾𝗅𝖾 𝗉𝗈𝗓𝗂𝗍𝗂𝗏𝖾 î𝗇 𝖾𝖽𝗎𝖼𝖺𝗋𝖾, 𝗅𝗂𝗉𝗌𝗂𝗍𝖾 𝖽𝖾 î𝗆𝖻â𝖼𝗌𝖾𝖺𝗅𝖺 𝗉𝗋𝖾𝗃𝗎𝖽𝖾𝖼ăț𝗂𝗅𝗈𝗋. 𝖢𝗎 𝗋𝖾𝗌𝗉𝖾𝖼𝗍𝗎𝗅 𝖼𝗎𝗏𝖾𝗇𝗂𝗍 𝖽𝖺𝗌𝖼ă𝗅𝗂𝗅𝗈𝗋 𝗉𝖾 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝗂-𝖺𝗆 𝖺𝗏𝗎𝗍, 𝖺𝗆 𝗋𝖾𝗌𝗂𝗆ț𝗂𝗍 𝖾𝖿𝖾𝖼𝗍𝖾𝗅𝖾 𝖾𝖽𝗎𝖼𝖺ț𝗂𝖾𝗂 𝖽𝖾 𝗀𝖾𝗇. 𝖢𝗂𝗇𝖾𝗏𝖺 𝗌-𝖺𝗋 𝗉𝗎𝗍𝖾𝖺 𝗀â𝗇𝖽𝗂 𝖼ă 𝖺𝗆 𝖿𝗈𝗌𝗍 𝖽𝗂𝗌𝖼𝗋𝗂𝗆𝗂𝗇𝖺𝗍𝖾 î𝗇𝗍𝗋-𝗈 𝖼𝗅𝖺𝗌ă 𝖿𝗈𝗋𝗆𝖺𝗍ă î𝗇 𝗉𝗋𝖾𝗉𝗈𝗇𝖽𝖾𝗋𝖾𝗇ță 𝖽𝗂𝗇 𝖻ă𝗂𝖾ț𝗂, î𝗇𝗌ă î𝗇 𝗈𝗉𝗂𝗇𝗂𝖺 𝗆𝖾𝖺, 𝖺𝗆 𝖿𝗈𝗌𝗍 𝖽𝗂𝗌𝖼𝗋𝗂𝗆𝗂𝗇𝖺ț𝗂 𝖽𝖾𝗈𝗉𝗈𝗍𝗋𝗂𝗏ă.
𝖠𝖼𝖾𝖺𝗌𝗍ă 𝖼𝗈𝗈𝗋𝖽𝗈𝗇𝖺𝗍ă 𝖺 𝖽𝗂𝖿𝖾𝗋𝖾𝗇ț𝖾𝗅𝗈𝗋 î𝗇𝗍𝗋𝖾 𝖼𝗋𝖾𝗂𝖾𝗋𝖾 𝖺𝗋 𝗍𝗋𝖾𝖻𝗎𝗂 𝗅𝗎𝖺𝗍ă î𝗇 𝖼𝗈𝗇𝗌𝗂𝖽𝖾𝗋𝖺𝗋𝖾 𝖽𝗈𝖺𝗋 𝖺𝗍𝗎𝗇𝖼𝗂 𝖼â𝗇𝖽 𝗌𝖾 𝗉𝗋𝖾𝗌𝖼𝗋𝗂𝖾 𝗎𝗇 𝗍𝗋𝖺𝗍𝖺𝗆𝖾𝗇𝗍 𝗆𝖾𝖽𝗂𝖼𝖺𝗆𝖾𝗇𝗍𝗈𝗌 𝗉𝖾𝗇𝗍𝗋𝗎 𝗈 𝖺𝖿𝖾𝖼ț𝗂𝗎𝗇𝖾 𝖽𝖾𝗈𝖺𝗋𝖾𝖼𝖾 𝖾𝗌𝗍𝖾 𝖾𝗏𝗂𝖽𝖾𝗇𝗍 𝖼ă dpdv 𝖺𝗇𝖺𝗍𝗈𝗆𝗂𝖼 𝖽𝗂𝖿𝖾𝗋𝖾𝗇ț𝖾𝗅𝖾 𝖾𝗑𝗂𝗌𝗍ă ș𝗂 𝖼𝗎 𝗂𝗋𝗈𝗇𝗂𝖾 î𝗇 𝗀𝗅𝖺𝗌 𝗌𝗉𝗎𝗇 𝖼ă 𝗌𝗎𝗇𝗍 ș𝗂 𝗇𝖾𝖼𝖾𝗌𝖺𝗋𝖾 𝗅𝖺 𝗎𝗇 𝖺𝗇𝗎𝗆𝗂𝗍 𝗇𝗂𝗏𝖾𝗅.
Î𝗇𝗍𝗋-𝗎𝗇 𝗌𝗍𝗎𝖽𝗂𝗎 𝗉𝖾 𝖼𝖺𝗋𝖾 î𝗅 𝗏𝖾ț𝗂 𝗀ă𝗌𝗂 𝖺𝗂𝖼𝗂: 𝗁𝗍𝗍𝗉𝗌://𝗐𝗐𝗐.𝗉𝗇𝖺𝗌.𝗈𝗋𝗀/𝖼𝗈𝗇𝗍𝖾𝗇𝗍/112/50/15468 𝖼𝖾𝗋𝖼𝖾𝗍ă𝗍𝗈𝗋𝗂𝗂 𝖺𝗎 𝖺𝗋ă𝗍𝖺𝗍 𝖼ă 𝗉𝖾 𝗎𝗇 𝖾ș𝖺𝗇𝗍𝗂𝗈𝗇 𝖽𝖾 1400 𝖽𝖾 𝗈𝖺𝗆𝖾𝗇𝗂, 𝗆𝖺𝗂 𝗉𝗎ț𝗂𝗇 𝖽𝖾 8% 𝖺𝗎 𝖽𝖾𝗆𝗈𝗌𝗍𝗋𝖺𝗍 𝖺𝗉𝗍𝗂𝗍𝗎𝖽𝗂𝗇𝗂 𝖺𝗅𝖾 𝖼𝗋𝖾𝗂𝖾𝗋𝗎𝗅𝗎𝗂 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝖺𝗋 𝗉𝗎𝗍𝖾𝖺 𝖿𝗂 𝖽𝖾𝖿𝗂𝗇𝗂𝗍𝖾 𝖼𝖺 𝖿𝗂𝗂𝗇𝖽 𝖾𝗑𝖼𝗅𝗎𝗌𝗂𝗏 𝗆𝖺𝗌𝖼𝗎𝗅𝗂𝗇𝖾 𝗌𝖺𝗎 𝖿𝖾𝗆𝗂𝗇𝗂𝗇𝖾. Î𝗇 𝗍𝖾𝗋𝗆𝖾𝗇𝗂 𝖽𝖾 𝖼𝗈𝗆𝗉𝗈𝗋𝗍𝖺𝗆𝖾𝗇𝗍 𝖽𝖾 𝗀𝖾𝗇, 𝖽𝗈𝖺𝗋 0,1% 𝖽𝗂𝗇𝗍𝗋𝖾 𝗌𝗎𝖻𝗂𝖾𝖼ț𝗂 𝖺𝗎 𝖺𝗋ă𝗍𝖺𝗍 𝗌𝗍𝖾𝗋𝖾𝗈𝗍𝗂𝗉𝗎𝗋𝗂 𝖼𝗈𝗆𝗉𝗈𝗋𝗍𝖺𝗆𝖾𝗇𝗍𝖺𝗅𝖾 𝖽𝖾 𝗀𝖾𝗇. 𝖠𝖽𝗂𝖼ă 𝖾𝗑𝗂𝗌𝗍ă 𝖻ă𝗋𝖻𝖺ț𝗂 𝖼ă𝗋𝗈𝗋𝖺 𝗅𝖾 𝗉𝗅𝖺𝖼𝖾 𝖿𝗈𝗍𝖻𝖺𝗅𝗎𝗅 𝖽𝖺𝗋 𝗅𝖾 𝗉𝗅𝖺𝖼 ș𝗂 𝖼𝗈𝗉𝗂𝗂𝗂, 𝗅𝖺 𝖿𝖾𝗅 𝖼𝗎𝗆 𝖾𝗑𝗂𝗌𝗍ă ș𝗂 𝖿𝖾𝗆𝖾𝗂 𝖼ă𝗋𝗈𝗋𝖺 𝗅𝖾 𝗉𝗅𝖺𝖼𝖾 𝖿𝗈𝗍𝖻𝖺𝗅𝗎𝗅 ș𝗂 𝗅𝖾 𝗉𝗅𝖺𝖼 ș𝗂 𝖼𝗈𝗉𝗂𝗂𝗂, 𝖺𝖼𝖾𝗌𝗍𝖾𝖺 𝖿𝗂𝗂𝗇𝖽 𝖽𝗈𝗎ă 𝖽𝗂𝗇𝗍𝗋𝖾 𝗌𝗍𝖾𝗋𝖾𝗈𝗍𝗂𝗉𝗎𝗋𝗂𝗅𝖾 𝖽𝖾 𝗀𝖾𝗇 𝗆𝖺𝗂 𝗉𝗋𝗈𝖾𝗆𝗂𝗇𝖾𝗇𝗍𝖾 î𝗇 𝗌𝗍𝗎𝖽𝗂𝗎.
𝖥ă𝖼â𝗇𝖽 𝖽𝗂𝖿𝖾𝗋𝖾𝗇ț𝖺 î𝗇𝗍𝗋𝖾 𝖾𝖽𝗎𝖼𝖺ț𝗂𝖺 𝖽𝗂𝗇 ș𝖼𝗈𝗅𝗂 ș𝗂 𝖾𝖽𝗎𝖼𝖺ț𝗂𝖺 𝗉𝗋𝗂𝗆𝗂𝗍ă 𝖺𝖼𝖺𝗌ă ș𝗂 𝗉𝗈𝗋𝗇𝗂𝗇𝖽 𝖽𝖾 𝗅𝖺 𝗉𝗋𝖾𝗆𝗂𝗌𝖺 𝖼ă 𝖾𝖽𝗎𝖼𝖺ț𝗂𝖺 𝖾𝗌𝗍𝖾 𝗎𝗇 𝖼𝗎𝗆𝗎𝗅 𝖽𝖾 𝗍𝖾𝗁𝗇𝗂𝖼𝗂 ș𝗂 𝗆𝖾𝗍𝗈𝖽𝖾, 𝖼𝗈𝗇𝗌𝗂𝖽𝖾𝗋 𝖼ă î𝗇 𝗆𝖾𝖽𝗂𝗎𝗅 𝖿𝖺𝗆𝗂𝗅𝗂𝖺𝗅 𝗌𝗂𝗇𝗀𝗎𝗋𝖺 𝖾𝖽𝗎𝖼𝖺ț𝗂𝖾 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝖺𝗋𝖾 𝗌𝖾𝗇𝗌 𝖾𝗌𝗍𝖾 𝗂𝗎𝖻𝗂𝗋𝖾𝖺 𝗇𝖾𝖼𝗈𝗇𝖽𝗂ț𝗂𝗈𝗇𝖺𝗍ă. 𝖨𝖺𝗋 𝖽𝖺𝖼ă 𝗂𝗎𝖻𝗂𝗋𝖾𝖺 𝖾𝗌𝗍𝖾 𝗇𝖾𝖼𝗈𝗇𝖽𝗂ț𝗂𝗈𝗇𝖺𝗍ă 𝖺𝗍𝗎𝗇𝖼𝗂 𝖼𝗎𝗆 𝖺𝗋 𝗉𝗎𝗍𝖾𝖺 𝖿𝗂 𝖼𝗈𝗇𝖽𝗂ț𝗂𝗈𝗇𝖺𝗍𝖺 𝖺𝖼𝖾𝖺𝗌𝗍ă 𝖾𝖽𝗎𝖼𝖺ț𝗂𝖾, 𝗌ă 𝗓𝗂𝖼𝖾𝗆 𝖽𝖾 𝗀𝖾𝗇, 𝖽𝖾 𝖾𝗑𝖾𝗆𝗉𝗅𝗎? 𝖤𝗅𝗂𝗆𝗂𝗇â𝗇𝖽 𝖽𝗂𝗇 𝗉𝖾𝗂𝗌𝖺𝗃 𝗍𝗈𝖺𝗍𝖾 𝗍𝖾𝗈𝗋𝗂𝗂𝗅𝖾 𝖽𝖾 𝗉𝖺𝗋𝖾𝗇𝗍𝗂𝗇𝗀 ș𝗂 𝖽𝖾 𝖾𝖽𝗎𝖼𝖺ț𝗂𝖾, 𝗋ă𝗆â𝗇𝖾 𝗎𝗇 𝗌𝗂𝗇𝗀𝗎𝗋 𝗈𝖻𝗂𝖾𝖼𝗍𝗂𝗏, 𝖺𝖼𝖾𝗅𝖺 𝖺𝗅 𝖿𝖾𝗋𝗂𝖼𝗂𝗋𝗂𝗂 𝖼𝗈𝗉𝗂𝗅𝗎𝗅𝗎𝗂 î𝗇 𝗈𝗋𝗂𝖼𝖾 𝖿𝗈𝗋𝗆ă 𝗌-𝖺𝗋 𝗆𝖺𝗇𝗂𝖿𝖾𝗌𝗍𝖺 𝖾𝖺.
𝖣𝗂𝗇 𝗆𝗈𝗍𝗂𝗏𝖾𝗅𝖾 𝖺𝗌𝗍𝖾𝖺 𝗇𝗎 î𝗇ț𝖾𝗅𝖾𝗀 𝗋𝗈𝗅𝗎𝗅 𝗆𝖺𝗍𝖾𝗋𝗂𝖺𝗅𝖾𝗅𝗈𝗋 𝖽𝖾 𝗍𝗂𝗉𝗎𝗅 “10 𝗆𝗈𝖽𝗎𝗋𝗂 î𝗇 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝗌ă 𝖼𝗋𝖾ș𝗍𝖾ț𝗂 𝖿𝖾𝗍𝗂ț𝖾 𝗉𝗎𝗍𝖾𝗋𝗇𝗂𝖼𝖾”. 𝖴𝗇𝖽𝖾 𝗌𝗎𝗇𝗍 𝖺𝗍𝗎𝗇𝖼𝗂 𝖼𝖾𝗅𝖾 10 𝗆𝗈𝖽𝗎𝗋𝗂 î𝗇 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝗉𝗎𝗍𝖾𝗆 𝖼𝗋𝖾ș𝗍𝖾 𝖻ă𝗂𝖾ț𝗂 𝗉𝗎𝗍𝖾𝗋𝗇𝗂𝖼𝗂. 𝖣𝖾 𝖼𝖾 𝗇𝗎 𝗉𝗈𝗍 𝖿𝗂 𝗍𝗈ț𝗂 𝗉𝗎𝗍𝖾𝗋𝗇𝗂𝖼𝗂? 𝖲𝖺𝗎 𝖽𝖾 𝖼𝖾 𝗇𝗎 𝖺𝗋 𝗉𝗎𝗍𝖾𝖺 𝖿𝗂 𝗍𝗈ț𝗂 𝗌𝖾𝗇𝗌𝗂𝖻𝗂𝗅𝗂 𝖿ă𝗋ă 𝖺 𝗋𝗂𝗌𝖼𝖺 𝗌𝗍𝗂𝗀𝗆𝖺𝗍𝗂𝗓𝖺𝗋𝖾 𝗉𝗋𝗂𝗇 𝖾𝗍𝗂𝖼𝗁𝖾𝗍𝖾? 𝖣𝖾 𝖼𝖾 𝗇𝗎 𝗋𝖾𝖼𝗎𝗇𝗈𝖺ș𝗍𝖾𝗆 𝖼ă 𝗇𝗎 𝗋𝖾𝗎ș𝗂𝗆 𝗌ă 𝖽𝗂𝗀𝖾𝗋ă𝗆 𝗏𝗎𝗅𝗇𝖾𝗋𝖺𝖻𝗂𝗅𝗂𝗍𝖺𝗍𝖾𝖺 î𝗇 𝖻ă𝗋𝖻𝖺ț𝗂𝗂 𝖽𝗂𝗇 𝗏𝗂𝖾ț𝗂𝗅𝖾 𝗇𝗈𝖺𝗌𝗍𝗋𝖾 𝗉𝖾𝗇𝗍𝗋𝗎 𝖼ă 𝖾𝗂 𝗍𝗋𝖾𝖻𝗎𝗂𝖾 𝗌ă 𝖿𝗂𝖾 𝗇𝗂ș𝗍𝖾 𝖽𝗎𝗋𝗂 ș𝗂 𝗌ă 𝖽𝗎𝖼ă 𝗅𝗎𝗆𝖾𝖺 î𝗇 𝗌𝗉𝗂𝗇𝖺𝗋𝖾 𝖿ă𝗋ă 𝗌ă 𝖼𝗅𝗂𝗉𝖾𝖺𝗌𝖼ă 𝖼𝖺 𝗇𝗎 𝖼𝗎𝗆𝗏𝖺 𝗌ă 𝗇𝗂 𝗌𝖾 𝗉𝗋ă𝖻𝗎ș𝖾𝖺𝗌𝖼ă 𝗇𝗈𝗎ă 𝖺𝖼𝖾𝖾𝖺ș𝗂 𝗅𝗎𝗆𝖾 î𝗇 𝖼𝖺𝗉? 𝖫𝖾 𝖼𝖾𝗋𝖾𝗆 𝗌ă 𝗇𝗂 𝗌𝖾 𝖽𝖾𝗌𝖼𝗁𝗂𝖽ă î𝗇𝗌ă 𝗇𝗎 𝖺𝗆 𝖿𝗈𝗌𝗍 î𝗇𝗏ăț𝖺𝗍𝖾 𝗌ă 𝖺𝖼𝖼𝖾𝗉𝗍ă𝗆 𝖼𝖾 𝗇𝗂 𝗌𝖾 𝖽𝖾𝗓𝗏ă𝗅𝗎𝗂𝖾. 𝖲𝖺𝗎 𝖽𝖾 𝖼𝖾 𝖼𝗋𝖾𝖽𝖾𝗆 𝖼ă 𝗅𝗎â𝗇𝖽 𝗇𝗈𝗂 𝗅𝗎𝗆𝖾𝖺 î𝗇 𝗌𝗉𝗂𝗇𝖺𝗋𝖾 𝗏𝗈𝗆 𝖽𝖾𝗌𝗉ă𝗋ț𝗂 𝗈𝖼𝖾𝖺𝗇𝗎𝗅 î𝗇 𝖽𝗈𝗎ă ș𝗂 𝗅𝖾 𝗏𝗈𝗆 𝖺𝗋ă𝗍𝖺 𝖼â𝗍 𝗌𝗎𝗇𝗍𝖾𝗆 𝖽𝖾 𝗉𝗎𝗍𝖾𝗋𝗇𝗂𝖼𝖾? 𝖮𝖺𝗋𝖾 𝖼𝗁𝗂𝖺𝗋 𝗇𝖾 𝖾𝗌𝗍𝖾 𝖺𝗍â𝗍 𝖽𝖾 𝗀𝗋𝖾𝗎 𝗌ă î𝗇ț𝖾𝗅𝖾𝗀𝖾𝗆 𝖼ă 𝗉𝗎𝗍𝖾𝗋𝖾𝖺 𝗇𝗈𝖺𝗌𝗍𝗋ă 𝗇𝗎 𝗌𝗍ă î𝗇 𝖺 î𝗇𝖽𝖾𝗉𝗅𝗂𝗇𝗂 𝗋𝗈𝗅𝗎𝗅 𝖻ă𝗋𝖻𝖺𝗍𝗎𝗅𝗎𝗂? Ș𝗂 𝖽𝖾 𝖼𝖾 𝖺𝗍𝗎𝗇𝖼𝗂 𝖼â𝗇𝖽 𝖾𝗂 𝗇𝖾 𝗋𝖾𝖼𝗎𝗇𝗈𝗌𝖼 𝗋𝗈𝗅𝗎𝗅 ș𝗂 î𝗅 𝗈𝗇𝗈𝗋𝖾𝖺𝗓ă 𝗌𝗎𝗇𝗍𝖾𝗆 𝗂𝗇𝗌𝗎𝗅𝗍𝖺𝗍𝖾 𝖽𝖾 𝖼𝗎𝗍𝖾𝗓𝖺𝗇ț𝖺 𝗅𝗈𝗋? 𝖢â𝗇𝖽 𝗏𝗈𝗆 î𝗇𝖼𝖾𝗍𝖺 𝗌ă 𝗅𝖾 𝖺𝗋ă𝗍ă𝗆 𝖼𝗈𝗉𝗂𝗂𝗅𝗈𝗋 𝗇𝗈ș𝗍𝗋𝗂 𝖼𝗎𝗆 𝗌ă 𝗌𝖾 𝗋𝖺𝗉𝗈𝗋𝗍𝖾𝗓𝖾 𝗎𝗇𝗂𝗂 𝗅𝖺 𝖺𝗅ț𝗂𝗂 î𝗇 𝗍𝖾𝗋𝗆𝖾𝗇𝗂 𝖽𝖾 𝗋𝖾ț𝖾𝗍𝖾 𝗎𝗇𝗂𝗏𝖾𝗋𝗌𝖺𝗅𝖾?
𝖵𝖾𝗌𝗍𝖾𝖺 𝖻𝗎𝗇ă, ș𝗂 𝗋𝖾𝖺 î𝗇 𝖺𝖼𝖾𝗅𝖺ș𝗂 𝗍𝗂𝗆𝗉, 𝖾𝗌𝗍𝖾 𝖼ă 𝖿𝗎𝗇𝖼ț𝗂𝗈𝗇𝖾𝖺𝗓ă 𝗉𝗎𝗍𝖾𝗋𝖾𝖺 𝖾𝗑𝖾𝗆𝗉𝗅𝗎𝗅𝗎𝗂.
Î𝗇𝗍𝗋𝖾 𝖽𝖾𝗆𝗈𝗇𝗂𝗓𝖺𝗋𝖾𝖺 𝖻ă𝗋𝖻𝖺𝗍𝗎𝗅𝗎𝗂 ș𝗂 𝗇𝖾𝖼𝗅𝖺𝗋𝗂𝗍𝖺𝗍𝖾𝖺 𝗋𝗈𝗅𝗎𝗅𝗎𝗂 𝖿𝖾𝗆𝖾𝗂𝗂 ș𝗂 𝗆𝖾𝗍𝗈𝖽𝖾𝗅𝖾 𝗉𝗋𝗂𝗇 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝖺𝖼𝖾𝖺𝗌𝗍ă î𝗅 î𝗇𝖿ă𝗉𝗍𝗎𝗂𝖾ș𝗍𝖾, 𝖼𝗈𝗉𝗂𝗂𝗂 𝗇𝗈ș𝗍𝗋𝗂 𝗏𝗈𝗋 𝗋ă𝗆â𝗇𝖾 𝖼𝗈𝗇𝖿𝗎𝗓𝗂. 𝖢𝖺 ș𝗂 𝗇𝗈𝗂 𝖽𝖾 𝖺𝗅𝗍𝖿𝖾𝗅.
𝖫𝖺 𝗇𝗂𝗏𝖾𝗅 𝖾𝗆𝗈ț𝗂𝗈𝗇𝖺𝗅 𝗌𝗎𝗇𝗍𝖾𝗆 𝗍𝗈ț𝗂 𝗎𝗇 𝖼𝖺𝗋𝗎𝗌𝖾𝗅 𝖽𝖾 𝖾𝗆𝗈ț𝗂𝗂 î𝗇𝗀𝗋ă𝗆ă𝖽𝗂𝗍𝖾 𝖽𝗎𝗉ă 𝗈 𝗉𝖾𝗋𝖽𝖾𝖺, 𝗎𝗇𝗂𝗂 𝖻𝗅𝖺𝗆𝖺ț𝗂 𝖼ă 𝗇𝗎 𝗇𝖾 𝖼𝗈𝗇𝗍𝗎𝗋ă𝗋ă𝗆 𝗍𝗋ă𝗂𝗋𝗂𝗅𝖾 𝗌𝗎𝖿𝗂𝖼𝗂𝖾𝗇𝗍, 𝖺𝗅ț𝗂𝗂 𝗉𝖾𝗇𝗍𝗋𝗎 𝖼ă 𝗅𝖾 𝖾𝗑𝗉𝗋𝗂𝗆ă 𝗉𝗋𝖾𝖺 𝗆𝗎𝗅𝗍 𝗈𝗋𝗂 𝗌𝗍𝗂𝗀𝗆𝖺𝗍𝗂𝗓𝖺ț𝗂 𝖽𝖾𝗈𝗉𝗈𝗍𝗋𝗂𝗏ă 𝖼â𝗇𝖽 𝗇𝗎 î𝗇𝖼ă𝗉𝖾𝗆 î𝗇 ș𝖺𝖻𝗅𝗈𝖺𝗇𝖾𝗅𝖾 𝗉𝗋𝗈𝖺𝗌𝗉ă𝗍 𝗌𝖼𝗈𝖺𝗌𝖾 𝖽𝗂𝗇 𝖼𝗎𝗉𝗍𝗈𝗋𝗎𝗅 𝖼𝖺𝗉𝗂𝗍𝖺𝗅𝗂𝗌𝗆𝗎𝗅𝗎𝗂. 𝖭𝖾 𝗉𝖾𝗋𝗂𝗇𝖽ă𝗆 𝗓𝗂𝗅𝗇𝗂𝖼 𝗉𝖾 𝗍𝗈𝗍 𝖿𝖾𝗅𝗎𝗅 𝖽𝖾 𝗉𝗂𝖾𝖽𝖾𝗌𝗍𝖺𝗅𝖾 𝖿𝗂𝖾 𝖼ă 𝗌𝗎𝗇𝗍 𝖺𝗅𝖾 𝗇𝗈𝖺𝗌𝗍𝗋𝖾 𝖿𝗂𝖾 𝖼ă 𝗇𝗎, 𝗇𝖾 𝗉𝗅𝗂𝗆𝖻ă𝗆 𝖼𝗎 𝖽𝗂𝖼ț𝗂𝗈𝗇𝖺𝗋𝗎𝗅 𝖽𝖾 𝗌𝖾𝗇𝗍𝗂𝗆𝖾𝗇𝗍𝖾 î𝗇 𝖻𝗎𝗓𝗎𝗇𝖺𝗋 𝖼𝗈𝗇𝗌𝗎𝗅𝗍â𝗇𝖽𝗎-𝗅 î𝗇 î𝗇𝖼𝖾𝗋𝖼𝖺𝗋𝖾𝖺 𝖽𝖾 𝖺 𝖿𝗈𝗅𝗈𝗌𝗂 𝖽𝗈𝖺𝗋 𝖼𝖾𝖾𝖺 𝖼𝖾 𝖾𝗌𝗍𝖾 𝗌𝗈𝖼𝗂𝖺𝗅 𝖺𝖼𝖼𝖾𝗉𝗍𝖺𝖻𝗂𝗅.
𝖣𝖺𝖼ă 𝖺𝗏𝖾𝗆 𝗋ă𝖻𝖽𝖺𝗋𝖾 𝗌ă 𝖼𝗈𝗇𝗌𝗎𝗅𝗍ă𝗆 𝖼𝗂𝖿𝗋𝖾, 𝖾𝗅𝖾 𝗇𝖾 𝗌𝗉𝗎𝗇 𝖺𝗅𝗍𝖼𝖾𝗏𝖺. 𝖳𝗋𝖾𝖼â𝗇𝖽 𝖽𝖾 𝖻𝖺𝗋𝗂𝖾𝗋𝖺 𝖺𝗉𝖺𝗋𝖾𝗇ț𝖾𝗅𝗈𝗋, 𝗌𝗎𝗇𝗍𝖾𝗆 𝖿𝗂𝗂𝗇ț𝖾 𝖼𝗋𝖾𝖺𝗍𝖾 𝗉𝖾𝗇𝗍𝗋𝗎 𝖼𝗈𝗇𝖾𝖼𝗍𝖺𝗋𝖾 ș𝗂 𝖼𝗈𝗅𝖺𝖻𝗈𝗋𝖺𝗋𝖾, 𝖽𝗂𝗇𝖼𝗈𝗅𝗈 𝖽𝖾 𝖽𝗂𝗏𝗂𝗓𝗂𝗎𝗇𝗂𝗅𝖾 𝖼𝖺𝗋𝖾 𝗇𝖾 𝗌𝗎𝗇𝗍 𝗂𝗆𝗉𝗎𝗌𝖾.
𝖭𝗎 𝖺𝗆 𝖼𝗋𝖾𝗓𝗎𝗍 𝗇𝗂𝖼𝗂𝗈𝖽𝖺𝗍ă î𝗇 𝖾𝖽𝗎𝖼𝖺ț𝗂𝖺 𝖽𝖾 𝗀𝖾𝗇. 𝖬𝗎𝗅𝗍 𝗍𝗂𝗆𝗉 𝗇𝗎 𝖺𝗆 𝗋𝖾𝗎ș𝗂𝗍 𝗌ă 𝗉𝗎𝗇 î𝗇 𝖼𝗎𝗏𝗂𝗇𝗍𝖾 𝖽𝖾𝗓𝖺𝖼𝗈𝗋𝖽𝗎𝗅 𝖿𝖺ță 𝖽𝖾 șabloanele 𝖽𝖾 𝖼𝗋𝖾ș𝗍𝖾𝗋𝖾 𝖺 𝖻ă𝗂𝖾ț𝗂𝗅𝗈𝗋 ș𝗂 𝖿𝖾𝗍𝖾𝗅𝗈𝗋.
𝖣𝖾𝖼𝗂 𝖽𝖾 𝖼𝖾 𝖺𝗋 𝗍𝗋𝖾𝖻𝗎𝗂 𝗌ă 𝖿𝗂𝖾 𝖾𝖽𝗎𝖼𝖺ț𝗂 𝖽𝗂𝖿𝖾𝗋𝗂𝗍?
Mama Praf 