Un text din 2016 scris prin vreun tren pe undeva. Ador să scriu atunci când călătoresc cu trenul, inspirația mă găsește foarte ușor, parcă mai ușoară în gânduri.
Aștept cu nerăbdare, atunci când călătoresc într-un oraș nou, momentul în care să întâlnesc ceva care să mă inspire. O clădire, un copac, o fereastră, o melodie sau un om. L-am întâlnit și aici la Lisabona, lângă Elevador de Santa Justa. El scrie mesaje pe bucăți de carton, puține cuvinte, potrivite într-un mesaj cu semnificație. Mă regăsesc în munca asidua pe care o depune în a ridica cartonașele pe care vântul le răstoarnă încontinuu. Ridică cu răbdare, perseverență și un fel de încăpățânare care tradusă în experiențele mele, este speranță. Cumva, mă regăsesc în felul în care se chinuie cu zâmbetul pe buze să ridice cartonașele pe care vântul i le răstoarnă încontinuu. Cam așa mă simt atunc când încerc ca mesajele pe care le transmit să râmână în mintea celui care citește. El, un actor iscusit, se chinuie să le păstreze în privile noastre curioase schimbându-le ordinea în care sunt așezate, eu mă strădui să sădesc mesajele în mințile celor care își dedică timp să le citească. Vântul alături de artistul nostru ambulant sunt doar doi actori în această piesă de teatru.
Am acceptat o invitație la cafea din partea unei persoane pe care nu o cunoșteam. Citind ce am scris mai sus pare destul de promiscuu. Ultima oară când am făcut asta viața mi s-a schimbat radical și câțiva ani mai târziu a apărut T. Se pare că și de data asta ceva frumos s-a născut dintr-o banală discuție lângă o cafea. Mai contează că T mi-a vărsat-o în brațe de două ori?
Sursă: Pinterest
Frecventez de când s-a născut T grupul mămicilor din cartierul în care locuim. Este o întâlnire informală în beneficiul celor mici întâlnire la care mamele beau o cafea și discută despre ce au mai făcut copilașii lor în săptămânile care au trecut.
Am cunoscut femei cu vieți cel puțin interesante înainte de a avea copii și despre care nu discutăm nimic. Ascult cu interes și particip la conversații însă cumva am impresia că survolăm acele povești despre noi, poveștile care suntem, și care ne-ar putea conecta. Există dorința de a sta împreună pentru a împărtăși experiența care ne leagă însă nici aici nu practicăm deschiderea probabil din cauza unei frici de a fi criticate.
O bună parte dintre mamele care participă la aceste întâlniri au fost în terapie după nașterea copiilor, unele din motive de anxietate, altele din cauza depresiei post-natale și totuși nimeni nu abordează subiectul adevăratelor provocări cu care ne-am confruntat.
Este drept, întâlnirile sunt pentru ca bebelușii să-și petreacă timp de joacă împreună. Nu este necesar să devenim prietene însă eu știu că mi-am pierdut răbdarea de a investi timp în relații de circumstanță unde este preferabil să purtăm măști și să ne zâmbim politicos. N-am timp.
Mă simțeam mereu singură după o întâlnire de genul, așa că am continuat să merg cu speranța că totuși este necesară o cantitate de timp pentru a ne cunoaște. Îmi amintesc ce zicea Brene (iar o pomenesc) că nici vulnerabilitatea asta nu tre să fie ca o lanternă băgată în ochi pentru că va avea efectul contrar, de a crea neîncredere. În schimb ar fi indicat să împărtășim câte puțin, poveștile noastre să fie mai degrabă ca niște luminițe plăpânde în întuneric.
Nu am mai băut acea cafea. Pentru mine să împart un moment la o cafea este un fel de ritual de conectare. Mi-am propus să nu mă mai mint singură sau să-mi fabric diverse stări.
Dar, magia nu m-a ocolit. Una dintre mămici a extins o invitație. Probabil din aceeași nevoie de conectare și probabil că legea atracției și-a făcut iar treaba. Universul ăsta funcționează în mod misterios.
Ieri ne-am întâlnit.
Mi-am confirmat ceea ce știam deja. Că sunt mii de motive pentru care se întâmplă să nu fim bine și alte mii pentru care refuzăm să cerem ajutorul. Însă unele dintre noi fac asta și deși există o credință populară printre critici, aceea că oamenii slabi bat la ușa terapeutului, am constat că de fapt este nevoie de mult curaj pentru a putea face acest pas.
Așa că astăzi afirm cu mulțumirea de sine a celui care și-a luat bolovanul de pe inimă că a cere ajutorul nu este un semn de slăbiciune.
Reflectez îndelung la discuțiile pe care le port cu oamenii apropiați sufletului meu. Cred întodeauna că există în cuvintele pe care ni le spunem sensuri pe care creierul nu le captatează pe moment. Conversațiile îmi rămân în minte și apoi încolțesc. Vorbind despre “părințeală”, un prieten foarte drag îmi spunea, într-un context în care ne simțeam toți confortabil să fim vulnerabili și să ne punem sufletul pe tavă, că suntem niște părinți prea stresați și ne gândim prea mult la toate.
Mă vedeam ca într-o oglindă în aceste câteva cuvinte și mi se contura tot mai clar ideea că suntem toți în aceeași barcă, vâslind în aceeași direcție.
Este suficient să petreci câteva minute pe unele grupuri dedicate mâmicilor/ părinților, pentru a observa cantitatea fenomenală de sfaturi, critici, urmate de atitudini mai puțin plăcute precum jigniri. Nu înțelegeam genul de atitudine până nu am terminat de citit cartea lui Brene, cea despre vulnerabilitate.
Suntem atât de nesiguri pe cât suntem de critici la adresa altor părinți.
Nivelul de nesiguranța cu care trebuie să ne confruntăm atunci când un om mic ne privește întrebător în ochi este aproape insuportabil. Ne ancorăm mintea în idei preluate, cărți citite, în experiențele subiective ale altora, le îmbrăcăm precum o armură și pornim prin jungla părințeniei, numa’ n-o apărea unul care să zică că nu faci ceva bine în creșterea copilului tău.
Cert este că dacă ai noștri părinți nu erau stresați, noi astăzi nu ne găsim scuze. Cum navigăm prin toate resursele nelimitate pe care le avem la dispoziție astăzi, cum știm ce este bun și ce rău, cum alegem metodele care ar putea să dea rezultatele dorite la noi în casa?
De 18 luni citesc cărți de parenting, urmăresc pagini, oameni, specialiști care au ceva pertinent de spus pe subiect. Concluzia? Că trebuia să rămân la ideea de care m-am lovit inițial și pe care am găsit-o într-un articol. Tipa care scria suferea de perfecționism și absorbise cam tot în materie de cărți recomandate. După o bibliotecă citită, nu dintr-o nevoie de erudiție ci dintr-o frică paralizantă, ajunsese la concluzia că cel mai bun lucru pe care poți să îl faci ca nou părinte este să îți asculți instinctul deci să faci cum crezi. Destul de simpluță abordarea. Totuși nu erau necesare atât de multe cărți. Deși pare că m-am întors cumva de unde am plecat, nu simt asta.
Este adevărat, părinții noștri nu și-au bătut capul atât de mult iar noi nu am ajuns rău. Pare banal însă în aceste câteva cuvinte am reușit să găsesc sensul într-o experiența atât de sensibilă cum este creștere unui copil. Putem să aplicăm orice metodă dorim, copiii noștri nu au de ales și îi vom constrânge să se supună voinței noastre. Ne vor asculta, își vor reprima sentimente de furie, le vor ascunde, din instinct de supraviețuire psihicul lor atât de fragil și neantrenat va fabrica sentimente false. Vor fi zâmbitori și neînțeleși, vor ști că pentru a putea aparține propriei familii vor trebui să fie așa cum li se cere nu cum simt că au nevoie să fie. Vor ajunge mai bine ca noi.
Există totuși și o veste bună și anume că nimic din tot ce le-am putea spune, nu va conta mai mult în creșterea lor decât ceea ce noi suntem și ce facem noi cu viețile noastre. Oamenii care suntem sau care muncim să fim, vor fi inspirație. Din motivul ăsta noi ne stresăm aiurea.
Ei ne vor imita în toate felurile. Cuvintele, lecțiile, pedepsele vor fi în zadar. Dacă vrem copii fericiți trebuie să facem ceea ce știm deja că trebuie să facem: pasul ăla pe care acum nu mai avem cum să îl evităm. Drumul de autocunoaștere și munca cu noi înșine și nu munca de lămurire cu ei.
De ce? Păi de unde ar putea veni tot inconfortul, nesiguranța, nevoia de răgaz? Apariția unui copil, ca orice experiență cu impact puternic te scoate în șuturi din zona de confort. Este ca și cum te-ai plimba cu un braț de farfurii de porțelan pe un teren minat. Și poți fi sigur că explodezi în fiecare zi, sigur și des! Ar putea fi mai degrabă o implozie controlată menită să reașeze totul într-o nouă ordine, asta dacă apreciem metaforele.
Un reminder zilnic la adresa gândurilor pe care nu vrem să le abordăm.
Atunci când liniștea și ordinea prestabilită din viețile noastre este provocată de tumultul adus de venirea unei ființe mici care explodează de energie și nevoi diverse, ne întoarcem spre interior pentru a găsi echilibru iar dacă nu ne putem ascunde în calmitatea gândurilor noastre motivul ar putea fi că în anumite colțuri ale minții am refuzat să ne plimbăm până acum și ar putea fi cazul să ne punem acele întrebări pe care le-am evitat în tot acest timp.
Inima mea se îndreaptă cu admirație către acei părinți ale căror vieți strălucesc în culorile celor mai frumoase sentimente și sunt un exemplu de luptă personală câștigată și asumată. Este un fel de exercițiu de recunoștință menit să ne vindece de perfecționism.
Îi mințim atunci când nu le spunem cum se sfârșesc și poveștile care nu au un happy-end.
Ne lăsăm înșelați de ideea prea fragedei vârste și așteptăm acel moment în care copilul să fie suficient de matur pentru a înțelege. De ce?
De ce nu ar trebui să crească știind că lumea asta este așa cum este, imperfectă, dureroasă, că există suferință și bucurie deopotrivă? De ce să nu contempleze și sentimentele de care vom face tot ce este omenesc posibil pentru a-i proteja?
Mi-aș dori să îl observ de la distanță, să nu fug cu perna după el prin casă de fiecare dată când întrevăd că va cădea și se va lovi. Așa am ajuns să mă întreb de ce în momentele cele mai frumoase petrecute alături de T creierul îmi trimite câte un scenariu horror despre ce ar putea să i se întâmple.
Am aflat răspunsul curând, citind cartea lui Brene Brown despre vulnerabilitate, și se pare că în mințile noastre recităm tragedia pentru a fi pregătiți în cazul în care ea s-ar întâmpla. Cert este că nu vom fi pregătiți niciodată, este doar o minciună inconștinentă fabricată de creier pe care ne-o spunem și care nu face decât să ne fure cele mai prețioase clipe și să ne lipsească de gingășia bucuriilor, cele care ne fac spiritul să vibreze.
Credem că acesta este răul pe care îl vom dezlănțui și asupra copiilor noștri, le vom programa mințile pentru scenarii apocaliptice și le vom întuneca inocența. Ceea ce nu știm este că ar trebui să învățăm de la ei reziliența și modul în care navighează prin întâmplările lor de zi cu zi, bune sau rele și faptul că din aceste povești ei extrag informațiile într-un mod mai diferit decât o facem noi.
Danezii, cei care în urma unor studii s-a ajuns la concluzia că sunt cei mai fericiți europeni, sunt de aceeași părere. Filmele lor nu au aproape niciodată un final fericit, poveștile la fel. Mică Sirena, povestea lui Hans Christian Andersen care era danez la origini, nu se termină așa cum știm noi în varianta Disney.
Ce îi învățam în procesul acesta în care filtrăm cuvintele însă mesajele pozitive sau negative le lăsăm să se manifeste așa cum se dezvăluie ele în ochii micului explorator?Autenticitate. Îi învățăm să fie autentici, reali. Nu știu de ce am asociat întodeauna autenticitatea cu aspecte pozitive în mod exclusiv. De fapt autenticitatea este imperfectă iar noi nu știm să fim imperfecți, nu practicăm vulnerabilitatea pentru că am învățat că acele părți mai puțin frumoase trebuiesc ascunse pentru că ele nu vor fi acceptate.
O poveste pentru copii care îmi place foarte mult este “The velveteen rabbit”. Am auzit prima oară despre ea într-un episod din serialul Friends și mi-a stârnit curiozitatea. Acum, la primul Crăciun al lui T a primit-o în dar. Procesul dureros de a deveni “real” este în mod delicat redat într-o alegorie.
Că tot am pomenit de Friends, într-un alt episod Pheobe descoperă devastată finalurile adevărate ale unor filme văzute în copilărie care se sfârșeau tragic. Așa află că mama ei în încercarea de a o proteja i-a cosmetizat adevărul. Mama acesteia se sinucide ani mai târziu iar cumva acest scenariu surprinde ironia sorții.
Și o recomandare de carte: “The Danish Way of Parenting: What the Happiest People in the World Know About Raising Confident, Capable Kids.” – Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl
Tu ce cărți citești despre cum să creștem copii fericiți?
Îmi amintesc cum era înainte să-l cunosc pe T. Citeam peste tot citate motivaționale, citeam despre iubirea de sine, cât este de importantă și cum se diferențiază de egoism.
Îmi ordonam în mod constant conceptele în cap cu aceeași sârguință cu care făceam curățenie și în casă însă cumva nu rezonam, nu aveau sens, nu le înțelegeam, aveam impresia că interiorizez forma însă fondul abia îl atingeam deși era acolo, chiar în fața mea. Am fost binecuvântată să am în jurul meu exemple de oameni extraordinari, oameni care au în vorbe și gesturi un fel de cântec melodios, nu înțelegeam de ce pentru mine notele mele sunau fals.
În timpul sarcinii am început să fac ceea ce britanicii numesc “nesting”. Am construit un cuib, am organizat cum am știut mai bine fiecare detaliu pe care l-am considerat important atunci, și în acest proces am făcut noi descoperiri.
Pentru mine curățenia a avut întodeauna un efect terapeutic. A. îmi spune des că atunci când fac curățenie îmi pun și ideile în ordine. A înțeles el înaintea mea că nu funcționez în haos, sau cel puțin nu într-un haos neordonat de mine.
Au existat câteva momente de panică, când, cu toată forța și concentrarea de care pot da dovada în îndeplinirea unei sarcini nu am reușit să țin lucrurile sub control și atunci într-un moment de claritate, oferit paradoxal de ceața magica a hormonilor, am înțeles că oricâtă ordine și curățenie va fi in jurul meu, nu voi simți niciodată ca este suficientă pentru că problema nu este acolo.
Am pornit în căutarea răspunsurilor. Rând pe rând mi s-au dezvăluit, în mod dureros. Am înțeles că au existat oameni în viața mea care au știut despre mine lucruri pe care eu abia le aflam și care au folosit acest avantaj în interes personal. Primisem în dar niște lecții pe care nu le-am înțeles nici măcar după ce le-am interiorizat.
Atunci când am realizat că nu reușesc să mă bucur cu toată ființa, când mi-a fost clar că nu voi reuși să mă îngrijesc de nevoile lui T așa cum îmi doresc dacă nu voi face pasul acesta spre mine, atunci am cerut ajutor, de specialitate.
Am început terapia, am început să mă rog mai des, să fac mai multă mișcare, am început să citesc cărți recomandate de mame care ca și mine înțeleseseră că pentru a ajuta copilul să se descopere, pentru a-i oferi ce are nevoie și nu ce cred eu că are nevoie, pentru a satisface nevoia lui de iubire și nu a mea, pentru a fi acea oglindă în care să-și vadă propria reflexie și nu imaginea mea, am făcut efortul să deschid niște uși ale minții pe care le închisesem tare bine și mă mințeam singură că nu știu unde sunt cheile, am făcut efortul să mă răzvrătesc, să plâng și să iert. Nu știam că este al naibii de greu să vezi ce stă chiar în fața ta. Sentimentul acela de ridicol absolut atunci când orb fiind îți descoperi întunericul în care orbecăiai.
Bine, acum dacă ar fi să dau un sfat aș zice că este benefică trecerea directă la partea cu iertarea însă cred că ar invalida procesul, pentru mine cu siguranța nu ar fi funcționat. Eu aveam nevoie să înțeleg toate de ce-urile mele.
Concluzia, trăită pe propria piele, a fost că un copil are nevoie de o mamă care își cunoaște foarte bine propriile nevoi până la momentul la care începe să se îngrijească de cele ale copilului, o mamă sănătoasă fizic, mental și emoțional.
Descoperirea mea a fost să aflu că ceea ce credeam eu că înseamnă toate aceste lucruri: introspecția, dezvoltarea personală, iubirea necondiționată erau idei asimilate și nu veritabile.
Aveam nevoie să îmi înțeleg rolul din perspectiva propriei copilării pentru a mi-l putea apoi asuma. Instinctul matern este un far de lumină care ghidează însă fără disciplina mentală pe care o aduce cunoașterea de sine, va îneca corăbiile.
Contrastele le-am văzut după ce mi-am administrat o doză bună de sinceritate și vulnerabilitate.
Acum pot să încep liniștită o curățenie ca la carte, cartea Mariei Kondo mai exact. Am acceptat propunerea Inei de “partereiat în provocare”. Ideea ei a fost excelentă. Și pentru mine funcționează ideal munca în echipă alături de cineva căruia să îi comunic progresul, obstacolele întâlnite pe parcurs, soluțiile găsite, etc.
Începem prin a ne familiariza cu tehnicile și metodele ei. Vă povestim apoi cum a mers.
Întreb pentru cineva: atunci când devenim părinți ne pierdem prietenii?
Care prieteni? Cei cu care mergeam în vacanțe? Cei cu care ieșeam la o bere? Cei cu care mergeam la sală? Dar pe cei cu care vorbim aproape zilnic, sau cei cu care ne vedem ocazional ori foarte rar însă ne poartă în gândurile lor și își fac simțită prezența prin gesturi simple atunci când ne așteptăm mai puțin?
Cred că este oarecum normal să nu poți să te mai întâlnești cu oameni de care te lega o anumită activitate pe care acum ca părinte nu o mai consideri esențială pentru a o așeza în program printre priorități. Prietenia este rar întâlnită și am învățat că nu dispare. Viețile noastre pot să o transforme însă ea găsește noi forme prin care se manifestă.
Venirea lui T a fost o binecuvântare care ne-a împlinit. Nici dacă îmi propuneam nu aș fi reușit să aleg relațiile și să le păstrez pe cele dragi sufletului meu. O dată cu conștientizarea faptului că pentru a putea să îi îndeplinesc nevoile trebuie să-mi fac ordine în viața și gânduri și să știu eu cine sunt pentru a-l ajuta să se descopere, a venit și această nouă realitate cernută.
Și nu am făcut ca atunci când îți faci ordine în dulap și arunci vreo 2 sau 3 bluze din care 1 o bagi înapoi ca poate o să o folosești în vreo ocazie. Nu, oamenii au plecat singuri, au rămas cei care au vrut, care au simțit că avem în continuare un loc în viețile lor. Nu am forțat nimic, nu am închis uși în nas, nu am dat “unfriend”. Nu m-am supărat că au plecat, de ce și cum au plecat. Au rămas pentru noi niște povești frumoase, amintiri de așezat în ramă pe rafturile minții.
Pe unii i-am iertat, pentru felul în care au întors spatele și nu pentru decizia luată, pe alții îi prețuiesc, de la distanță, distanța pe care au adăugat-o în relația noastră însă pe acei puțini, care au rămas, oamenii ăia care vor să știe dacă am mâncat, ce am mâncat, când ne vedem, de ce nu ne vedem mai repede, de ce am pus un emoticon trist, de ce sunt stresată, ăia care vor să știe cum mă simt, uneori și dimineața și seara, care atunci când mă caută o fac fără să-mi ceară ceva anume, care dacă îmi cer o fac fără să caute explicații, care nu au nevoie de justificările mele atunci când se întâmplă să lipsesc eu, care nu își cântăresc sau măsoară atenția în funcție de cât pot eu să ofer în anumite momente, care intră pe geam când îi dai afară pe ușă, acei puțini care mă văd pe mine și nu ce pot face eu pentru ei, pe oamenii aia îi iubesc. Îi țin strâns aproape și mă străduiesc să le ofer în schimb cea mai bună versiune a mea, vulnerabilă, reală, aia praf.
Nu sunt psiholog și nu am nici un fel de pregătire psihopedagogică însă îmi place să citesc, destul de mult. Zilele trecute s-a întâmplat că anumite cuvinte mai puțin încărcate pozitiv au zburat în jurul urechiușelor lui T, băiețelul nostru de 7 luni. Mi-a venit în minte imediat o povestioară prinsă în zbor cândva de mult, de la bunica.
Spunea ea că atunci când în întâlnirile de familie se încingeau la vorbă și în povestirile lor mai spuneau cuvinte urâte, dacă era de față și un bebeluș atunci toată lumea își întorcea privirile către el și spuneau cu voce tare: “să fie cu știrea lui (numele copilului)!”. Eu cred în faptul că tradițiile și obiceiurile de la sat au un fundament științific (involuntar ștințiific), că oamenii din vremurile de demult apuse știau ceva.
Cum știau și de unde știau, nu pot să îmi explic însă cert este că astăzi citind, ascultând și discutând ajung la concluzia că acele cuvinte cu încărcătură negativă au un impact asupra creierelor în dezvoltare și fără mecanisme interne de apărare. Noi părinții suntem mecanismele de apărare, noi filtrăm binele și răul, noi ne așezăm între copiii noștri și lumea înconjurătoare. Noi mamele, suntem oglinda lor.
Fără să extind prea mult premisele, pornesc de la două studii, acela clasic cu plantele care se dezvoltă diferit atunci când le sunt spuse cuvinte frumoase prin mesaje pozitive și studiul care spune că dezvoltarea creierului până la vârsta de un an are loc cu o viteză de neegalat apoi mai târziu în viața. Chiar și neștiind aceste aspecte cred că decizia de a filtra foarte mult cuvintele care ajung la urechile lui T ar fi venit necontenit.
Mi s-a spus foarte mult înainte și în timpul sarcinii că instinctul matern este unul foarte puternic și că nimeni nu o să cunoască mai bine acea bucățică de om decât mine. Am citit ulterior că instinctul matern nu ar fi o regulă pentru toate mamele care dau naștere deoarece au existat cazuri în care unele mame au simțit repulsie față de făt încă din primul moment în care l-au văzut. Totuși minți luminate au ajuns la concluzia că acele femei suferiseră traume puternice în copilărie care au fost descoperite ulterior prin terapie.
Îmi plac meme-urile de care mă mai împiedic uneori pe Facebook. Cel mai recent era ceva de genul: “Dacă îmi aduc copilul și trebuie să stea cuminte (în sensul românesc de neclintit și zâmbitor) atunci nu vin!” Ei bine, “dacă îmi aduc copilul și se dezlănțuie spre urechile lui o avalanșă de cuvinte îndoielnic pozitive, nu vin!”.
Mama Praf 