vulnerabilitate – Mama Praf

februarie 21, 2019

No stress

Reflectez îndelung la discuțiile pe care le port cu oamenii apropiați sufletului meu. Cred întodeauna că există în cuvintele pe care ni le spunem sensuri pe care creierul nu le captatează pe moment. Conversațiile îmi rămân în minte și apoi încolțesc. Vorbind despre “părințeală”, un prieten foarte drag îmi spunea, într-un context în care ne simțeam toți confortabil să fim vulnerabili și să ne punem sufletul pe tavă, că suntem niște părinți prea stresați și ne gândim prea mult la toate.

Mă vedeam ca într-o oglindă în aceste câteva cuvinte și mi se contura tot mai clar ideea că suntem toți în aceeași barcă, vâslind în aceeași direcție.

Este suficient să petreci câteva minute pe unele grupuri dedicate mâmicilor/ părinților, pentru a observa cantitatea fenomenală de sfaturi, critici, urmate de atitudini mai puțin plăcute precum jigniri. Nu înțelegeam genul de atitudine până nu am terminat de citit cartea lui Brene, cea despre vulnerabilitate.

Suntem atât de nesiguri pe cât suntem de critici la adresa altor părinți.

Nivelul de nesiguranța cu care trebuie să ne confruntăm atunci când un om mic ne privește întrebător în ochi este aproape insuportabil. Ne ancorăm mintea în idei preluate, cărți citite, în experiențele subiective ale altora, le îmbrăcăm precum o armură și pornim prin jungla părințeniei, numa’ n-o apărea unul care să zică că nu faci ceva bine în creșterea copilului tău.

Cert este că dacă ai noștri părinți nu erau stresați, noi astăzi nu ne găsim scuze. Cum navigăm prin toate resursele nelimitate pe care le avem la dispoziție astăzi, cum știm ce este bun și ce rău, cum alegem metodele care ar putea să dea rezultatele dorite la noi în casa?

De 18 luni citesc cărți de parenting, urmăresc pagini, oameni, specialiști care au ceva pertinent de spus pe subiect. Concluzia?
Că trebuia să rămân la ideea de care m-am lovit inițial și pe care am găsit-o într-un articol. Tipa care scria suferea de perfecționism și absorbise cam tot în materie de cărți recomandate. După o bibliotecă citită, nu dintr-o nevoie de erudiție ci dintr-o frică paralizantă, ajunsese la concluzia că cel mai bun lucru pe care poți să îl faci ca nou părinte este să îți asculți instinctul deci să faci cum crezi. Destul de simpluță abordarea. Totuși nu erau necesare atât de multe cărți.
Deși pare că m-am întors cumva de unde am plecat, nu simt asta.

Este adevărat, părinții noștri nu și-au bătut capul atât de mult iar noi nu am ajuns rău.
Pare banal însă în aceste câteva cuvinte am reușit să găsesc sensul într-o experiența atât de sensibilă cum este creștere unui copil.
Putem să aplicăm orice metodă dorim, copiii noștri nu au de ales și îi vom constrânge să se supună voinței noastre. Ne vor asculta, își vor reprima sentimente de furie, le vor ascunde, din instinct de supraviețuire psihicul lor atât de fragil și neantrenat va fabrica sentimente false. Vor fi zâmbitori și neînțeleși, vor ști că pentru a putea aparține propriei familii vor trebui să fie așa cum li se cere nu cum simt că au nevoie să fie. Vor ajunge mai bine ca noi.

Există totuși și o veste bună și anume că nimic din tot ce le-am putea spune, nu va conta mai mult în creșterea lor decât ceea ce noi suntem și ce facem noi cu viețile noastre. Oamenii care suntem sau care muncim să fim, vor fi inspirație. Din motivul ăsta noi ne stresăm aiurea.

Ei ne vor imita în toate felurile. Cuvintele, lecțiile, pedepsele vor fi în zadar. Dacă vrem copii fericiți trebuie să facem ceea ce știm deja că trebuie să facem: pasul ăla pe care acum nu mai avem cum să îl evităm. Drumul de autocunoaștere și munca cu noi înșine și nu munca de lămurire cu ei.

De ce? Păi de unde ar putea veni tot inconfortul, nesiguranța, nevoia de răgaz? Apariția unui copil, ca orice experiență cu impact puternic te scoate în șuturi din zona de confort. Este ca și cum te-ai plimba cu un braț de farfurii de porțelan pe un teren minat. Și poți fi sigur că explodezi în fiecare zi, sigur și des! Ar putea fi mai degrabă o implozie controlată menită să reașeze totul într-o nouă ordine, asta dacă apreciem metaforele.

Un reminder zilnic la adresa gândurilor pe care nu vrem să le abordăm.

Atunci când liniștea și ordinea prestabilită din viețile noastre este provocată de tumultul adus de venirea unei ființe mici care explodează de energie și nevoi diverse, ne întoarcem spre interior pentru a găsi echilibru iar dacă nu ne putem ascunde în calmitatea gândurilor noastre motivul ar putea fi că în anumite colțuri ale minții am refuzat să ne plimbăm până acum și ar putea fi cazul să ne punem acele întrebări pe care le-am evitat în tot acest timp.

Inima mea se îndreaptă cu admirație către acei părinți ale căror vieți strălucesc în culorile celor mai frumoase sentimente și sunt un exemplu de luptă personală câștigată și asumată. Este un fel de exercițiu de recunoștință menit să ne vindece de perfecționism.

februarie 3, 2019februarie 3, 2019

De ce să ne mințim copiii?

Îi mințim atunci când nu le spunem cum se sfârșesc și poveștile care nu au un happy-end.

Ne lăsăm înșelați de ideea prea fragedei vârste și așteptăm acel moment în care copilul să fie suficient de matur pentru a înțelege. De ce?

De ce nu ar trebui să crească știind că lumea asta este așa cum este, imperfectă, dureroasă, că există suferință și bucurie deopotrivă? De ce să nu contempleze și sentimentele de care vom face tot ce este omenesc posibil pentru a-i proteja?

Mi-aș dori să îl observ de la distanță, să nu fug cu perna după el prin casă de fiecare dată când întrevăd că va cădea și se va lovi. Așa am ajuns să mă întreb de ce în momentele cele mai frumoase petrecute alături de T creierul îmi trimite câte un scenariu horror despre ce ar putea să i se întâmple.

Am aflat răspunsul curând, citind cartea lui Brene Brown despre vulnerabilitate, și se pare că în mințile noastre recităm tragedia pentru a fi pregătiți în cazul în care ea s-ar întâmpla. Cert este că nu vom fi pregătiți niciodată, este doar o minciună inconștinentă fabricată de creier pe care ne-o spunem și care nu face decât să ne fure cele mai prețioase clipe și să ne lipsească de gingășia bucuriilor, cele care ne fac spiritul să vibreze.

Credem că acesta este răul pe care îl vom dezlănțui și asupra copiilor noștri, le vom programa mințile pentru scenarii apocaliptice și le vom întuneca inocența. Ceea ce nu știm este că ar trebui să învățăm de la ei reziliența și modul în care navighează prin întâmplările lor de zi cu zi, bune sau rele și faptul că din aceste povești ei extrag informațiile într-un mod mai diferit decât o facem noi.

Danezii, cei care în urma unor studii s-a ajuns la concluzia că sunt cei mai fericiți europeni, sunt de aceeași părere. Filmele lor nu au aproape niciodată un final fericit, poveștile la fel. Mică Sirena, povestea lui Hans Christian Andersen care era danez la origini, nu se termină așa cum știm noi în varianta Disney.

Ce îi învățam în procesul acesta în care filtrăm cuvintele însă mesajele pozitive sau negative le lăsăm să se manifeste așa cum se dezvăluie ele în ochii micului explorator?Autenticitate. Îi învățăm să fie autentici, reali. Nu știu de ce am asociat întodeauna autenticitatea cu aspecte pozitive în mod exclusiv. De fapt autenticitatea este imperfectă iar noi nu știm să fim imperfecți, nu practicăm vulnerabilitatea pentru că am învățat că acele părți mai puțin frumoase trebuiesc ascunse pentru că ele nu vor fi acceptate.

O poveste pentru copii care îmi place foarte mult este “The velveteen rabbit”. Am auzit prima oară despre ea într-un episod din serialul Friends și mi-a stârnit curiozitatea. Acum, la primul Crăciun al lui T a primit-o în dar. Procesul dureros de a deveni “real” este în mod delicat redat într-o alegorie.

Că tot am pomenit de Friends, într-un alt episod Pheobe descoperă devastată finalurile adevărate ale unor filme văzute în copilărie care se sfârșeau tragic. Așa află că mama ei în încercarea de a o proteja i-a cosmetizat adevărul. Mama acesteia se sinucide ani mai târziu iar cumva acest scenariu surprinde ironia sorții.

Vă las aici cu o listă de basme daneze: întâmplări nefericite, triste, reale.
https://fairytalez.com/region/danish/

Și o recomandare de carte: “The Danish Way of Parenting: What the Happiest People in the World Know About Raising Confident, Capable Kids.” – Jessica Joelle Alexander și Iben Dissing Sandahl

Tu ce cărți citești despre cum să creștem copii fericiți?

ianuarie 24, 2019ianuarie 24, 2019

F.R.I.E.N.D.S.

Întreb pentru cineva: atunci când devenim părinți ne pierdem prietenii?

Care prieteni? Cei cu care mergeam în vacanțe? Cei cu care ieșeam la o bere? Cei cu care mergeam la sală? Dar pe cei cu care vorbim aproape zilnic, sau cei cu care ne vedem ocazional ori foarte rar însă ne poartă în gândurile lor și își fac simțită prezența prin gesturi simple atunci când ne așteptăm mai puțin?

Cred că este oarecum normal să nu poți să te mai întâlnești cu oameni de care te lega o anumită activitate pe care acum ca părinte nu o mai consideri esențială pentru a o așeza în program printre priorități. Prietenia este rar întâlnită și am învățat că nu dispare. Viețile noastre pot să o transforme însă ea găsește noi forme prin care se manifestă.

Venirea lui T a fost o binecuvântare care ne-a împlinit. Nici dacă îmi propuneam nu aș fi reușit să aleg relațiile și să le păstrez pe cele dragi sufletului meu. O dată cu conștientizarea faptului că pentru a putea să îi îndeplinesc nevoile trebuie să-mi fac ordine în viața și gânduri și să știu eu cine sunt pentru a-l ajuta să se descopere, a venit și această nouă realitate cernută.

Și nu am făcut ca atunci când îți faci ordine în dulap și arunci vreo 2 sau 3 bluze din care 1 o bagi înapoi ca poate o să o folosești în vreo ocazie. Nu, oamenii au plecat singuri, au rămas cei care au vrut, care au simțit că avem în continuare un loc în viețile lor. Nu am forțat nimic, nu am închis uși în nas, nu am dat “unfriend”. Nu m-am supărat că au plecat, de ce și cum au plecat. Au rămas pentru noi niște povești frumoase, amintiri de așezat în ramă pe rafturile minții.

Pe unii i-am iertat, pentru felul în care au întors spatele și nu pentru decizia luată, pe alții îi prețuiesc, de la distanță, distanța pe care au adăugat-o în relația noastră însă pe acei puțini, care au rămas, oamenii ăia care vor să știe dacă am mâncat, ce am mâncat, când ne vedem, de ce nu ne vedem mai repede, de ce am pus un emoticon trist, de ce sunt stresată, ăia care vor să știe cum mă simt, uneori și dimineața și seara, care atunci când mă caută o fac fără să-mi ceară ceva anume, care dacă îmi cer o fac fără să caute explicații, care nu au nevoie de justificările mele atunci când se întâmplă să lipsesc eu, care nu își cântăresc sau măsoară atenția în funcție de cât pot eu să ofer în anumite momente, care intră pe geam când îi dai afară pe ușă, acei puțini care mă văd pe mine și nu ce pot face eu pentru ei, pe oamenii aia îi iubesc. Îi țin strâns aproape și mă străduiesc să le ofer în schimb cea mai bună versiune a mea, vulnerabilă, reală, aia praf.